partea mea favorită din excelentul No direction home (documentar-interviu regizat de Scorsese despre the 60s Bob Dylan), pe care l-am revăzut a treia oară în seara asta. Căci îmi era dor.
Sunday, July 05, 2009
Friday, June 26, 2009
"m.j." scria uneori în colţul caietelor dictando
E dupa-amiază în sufrageria din Cîmpina, mocheta cred că e cea albastră subţire cu căteva dungi subţiri colorate. Nu ştiu de ce, am rămas singură acasă. Am 10 ani. Caut caseta în bibliotecă, sălătreaţă că mă pot bucura în voie fără întreruperi. Fixez video-ul - sunt experimentată de la vizionările repetate de Free Willy şi Singur Acasă piratate şi închiriate de la magazinul din colţ unde m-am împrietenit cu vânzătoarea - şi aleg prima casetă: concertul din '92 de la Bucureşti.
Mă plictisesc repede de prima parte şi derulez la medley-ul melodiilor Jackson Five. Michael e îmbrăcat cu costumul galben şi faţa îi străluceşte de bucurie la piesele astea. Dar eu deja mă îndrăgostisem de el de la "I just can't stop loving you" când i-a pus mâna pe picior partenerei de dans. Copilă fără minte eu. La Smooth Criminal şi Thriller mă străduiesc din răsputeri să învăţ măcar o parte din mişcări. Transpir dar e o senzaţie excelentă - televizorul e la maxim, sunt doar eu şi el. Ei, da, şi miile de oameni de pe stadion şi restul de pe scenă. Nu contează. Dar ce mă dă gata de fiecare dată - să fi fost a 10-a vizionare? - este ultima piesă, Man in the Mirror. E partea când în timp ce cântă se îmbracă într-un costum asemănător unuia de astronaut - ce să ştie copilul - iar la final, după ce îşi pune casca şi propulsoarele, decolează pe finalul unui countdown.
Michael Jackson a murit ca orice om cu probleme grave medicale. A picat în casă căci inima nu l-a mai ţinut. Cardiac arrest. Arăta grotesc şi avea 50 de kg. Iar fanii ca mine nu l-au mai băgat în seamă de ani buni (îmi revenise pasiunea pt el undeva la începutul liceului, mă abonasem la un newsletter oficial şi îmi scosesem discografia de pe net pe care o răsfoiesc acum după mai bine de 5 ani cât am ignorat-o pentru alternative şi indie).
Caseta din 92 e cadou de Moş Nicolae la 6 ani. E în topul celor mai tari cadouri primite vreodată. Încă am un mic fluture în stomac pe ultima piesă. După concertul din 96, când eram mai mare şi mai pricepută în ale muzicii, am insistat să am şi caseta aceea şi m-am pus pe învăţat mişcări. Nu le mai ştiu. Nu mai am aproape nicio legătură cu cel pe care îl apăram de fiecare dată când lumea îl considera ciudat, pedofil, nebun. Cu toate astea, azi-noapte am stat nemişcată vreo două ore în faţa CNN după ce am primit un news alert pe mail de la NY Times că a fost transportat fără puls la spital şi am tresărit în mod real când pe ecran a apărut "A.P.: Michael Jackson dead".
Copilul ăla, cu nimic special în faţa celorlalţi copii cu experienţe asmănătoare din toată lumea, vrea să îşi imagineze naiv şi puţin lame poate că Michael Jackson, cel cu faţa strălucitoare, maieul alb, pălăriile care nu-i picau niciodată pe moonwalk şi alte mişcări trademark a murit în mod excentric şi frumos, propulsat deasupra scenei şi fanilor, în urletele lor şi countdown-ul unei voci groase.
Mă plictisesc repede de prima parte şi derulez la medley-ul melodiilor Jackson Five. Michael e îmbrăcat cu costumul galben şi faţa îi străluceşte de bucurie la piesele astea. Dar eu deja mă îndrăgostisem de el de la "I just can't stop loving you" când i-a pus mâna pe picior partenerei de dans. Copilă fără minte eu. La Smooth Criminal şi Thriller mă străduiesc din răsputeri să învăţ măcar o parte din mişcări. Transpir dar e o senzaţie excelentă - televizorul e la maxim, sunt doar eu şi el. Ei, da, şi miile de oameni de pe stadion şi restul de pe scenă. Nu contează. Dar ce mă dă gata de fiecare dată - să fi fost a 10-a vizionare? - este ultima piesă, Man in the Mirror. E partea când în timp ce cântă se îmbracă într-un costum asemănător unuia de astronaut - ce să ştie copilul - iar la final, după ce îşi pune casca şi propulsoarele, decolează pe finalul unui countdown.
Michael Jackson a murit ca orice om cu probleme grave medicale. A picat în casă căci inima nu l-a mai ţinut. Cardiac arrest. Arăta grotesc şi avea 50 de kg. Iar fanii ca mine nu l-au mai băgat în seamă de ani buni (îmi revenise pasiunea pt el undeva la începutul liceului, mă abonasem la un newsletter oficial şi îmi scosesem discografia de pe net pe care o răsfoiesc acum după mai bine de 5 ani cât am ignorat-o pentru alternative şi indie).
Caseta din 92 e cadou de Moş Nicolae la 6 ani. E în topul celor mai tari cadouri primite vreodată. Încă am un mic fluture în stomac pe ultima piesă. După concertul din 96, când eram mai mare şi mai pricepută în ale muzicii, am insistat să am şi caseta aceea şi m-am pus pe învăţat mişcări. Nu le mai ştiu. Nu mai am aproape nicio legătură cu cel pe care îl apăram de fiecare dată când lumea îl considera ciudat, pedofil, nebun. Cu toate astea, azi-noapte am stat nemişcată vreo două ore în faţa CNN după ce am primit un news alert pe mail de la NY Times că a fost transportat fără puls la spital şi am tresărit în mod real când pe ecran a apărut "A.P.: Michael Jackson dead".
Copilul ăla, cu nimic special în faţa celorlalţi copii cu experienţe asmănătoare din toată lumea, vrea să îşi imagineze naiv şi puţin lame poate că Michael Jackson, cel cu faţa strălucitoare, maieul alb, pălăriile care nu-i picau niciodată pe moonwalk şi alte mişcări trademark a murit în mod excentric şi frumos, propulsat deasupra scenei şi fanilor, în urletele lor şi countdown-ul unei voci groase.
Saturday, May 02, 2009
de citit musai
Thursday, April 30, 2009
threefold boost
o foarte veche leapşă de autoanaliză
De obicei n-am chef de aşa ceva, dar leapşa asta pare drăguţă măcar cât să mi se facă iar chef de blog sau de pierdut vremea gândindu-mă la mine decât făcând referate.
Iată deci (leapşă via Ioana de ale cărei răspunsuri fac tot posibilul să mă detaşez neinfluenţată)
Iată deci (leapşă via Ioana de ale cărei răspunsuri fac tot posibilul să mă detaşez neinfluenţată)
Sunt… oare cum?
As vrea… să ştiu mult mai multe lucruri
Pastrez… bilete de pe unde mă duc
Mi-as fi dorit… să profit mai mult
Nu imi place… să stau printre oameni proşti şi fără spirit
Ma tem de… eşecuri
Aud… cum se construieşte blocul care îmi va fura fărâma de privelişte
Imi pare rau… că n-am fost mai caldă cu anumiţi oameni / că m-am lăsat de pian
Imi plac… Dylan, Hemingway şi părinţii mei; şi turta dulce cu glazură de ciocolată
Nu sunt… impulsivă sau colerică
Dansez… mişto, dar foarte rar / singură în casă uneori
Cant… binişor; am o istorie în spate (foarte în spate, să tot fie 17 ani)
Niciodata… e un cuvânt pe care nu îl mai pot asocia cu nimic
Plang cand privesc… viitorul?
Nu imi place de mine pentru ca… sunt out of focus uneori ca tipul din Deconstructing Harry
Sunt confuza… mai mereu
Am nevoie de… cafea şi muzică
Ar trebui… să scriu; sau măcar să fac sport
Subscribe to:
Posts (Atom)
